Intotdeauna am cochetat cu ideea de a crea haine, insa mi-a lipsit curajul de a o face. Am considerat ca nu am tot ce imi trebuie pentru a face asta. Scuzele erau mereu aceleasi: nu am masina de cusut, nu am material, nu am ata, nu pot sa cos drept si nu am manechin pe care sa masor si sa croiesc. Mereu era cate ceva care ma tinea departe de acea clipa in care sa incep sa dau contur numeroaselor imagini pe care le port cu mine de cand eram copil. Sunt imagini ale unor fumoase articole vestimentare care asteapta sa ia nastere prin multa munca si perseverenta. Asta pana cand, cu cateva zile inainte de majoratul surorii mele eram amandoua la shopping si ea a vazut o fusta care era exagerat de scumpa. Am observat cum o fixa cu privirea si stiam ca nu si-o putea permite. In acel moment mi-am luat inima in dinti si i-am spus “Eu pot sa fac o fusta mult mai frumoasa decat asta si o sa coste de 10 ori mai putin”. Nici macar nu stiu daca vorbeam serios cand spuneam acele lucruri sau daca vroiam sa-i iau gandul de la piesa vestimentara ridicol de costisitoare.
A fost incredibil de impresionata de ideea mea. “Serios? O sa-mi faci o fusta? Cum?” Puteam sa vad bucuria si entuziasmul pe chipul ei si astfel am simtit impulsul de a continua“O sa cumpar multi metri de Tul si o sa o cos cu mainile mele! Ceva tot trebuie sa iasa.”
Asta am si facut. Am cumparat 6 metri de tul de doua culori: negru si verde, am folosit o bucata de material gasita prin casa pe post de jupa, si cu ata, ac si multa rabdare am inceput sa cos. M-am apucat seara tarziu de lucrul manual. Eu am fost si manechin si croitor iar pana sa se lumineze de ziua fusta era gata. Am terminat-o intr-o singura noapte. Timp in care nu am mancat, nu am dormit. Tot ce puteam sa fac era ca cos, sa masor, sa descos si sa masor iar. Pana sa-mi dau sema ce se intampla cu mine si cu obiectele pe care le manevram fusta era gata. Abia acum realizez ca nu a fost nevoie sa tai prea mult material. Parea deja croit, ca si cum cineva il pregatise pentru mine si nu astepta decat sa ma hotarasc sa-i dau viata.
Cand am vazut-o gata mi s-a parut cel mai frumos lucru pe care l-au intalnit ochii mei vreodata. A fost lucrata cu pasiune si daruire iar rasplata a fost pe masura. Surorii mele nu-i venea sa creada ca a fost facuta cu resurse atat de limitate si special pentru ea. A imbracat fusta la majoratul ei si a fost cadoul de care era cel mai mandra si recunoscatoare. Repeta faptul ca pana si Cenusareasa ar fi fost invidioasa pe fusta ei. Majoratul devenise bal iar fusta era o rochie vrajita care ia nastere sub atingerea baghetei fermecate. Pentru ea simplul fapt ca a putut sa inspire pe cineva sa munceasca si sa creeze din suflet a fost cel mai frumos dar. Astfel sora mea a inceput o noua etapa din viata ei atingand varsta majoratului iar eu paseam spre o minunata poveste a carei narator, protagonist si scenarist sunt eu.
Emotia primei mele creatii a ramas si o resimt ori de cate ori imi amintesc clipele in care trudeam deasupra bucatilor de material, inconjurata de papiote de ata, de numeroasele ace imprastiate pe sub mine sau pe langa mine carora le pierdusem urma deja. Nu imi doresc decat sa mai existe asemenea sclipiri care sa ma indemne sa mai creez cu manutele mele si din pura placere. Acum detin o masina de cusut performanta, insa placerea pe care o simt in timp ce acul strapunge tesatura si astepta ca degetele mele sa-l conduca spre urmatoarea impulsatura, nu poate fi egalata de nici o cusatura mecanica oricat ar fi ea de perfecta. Placerea adevarata a crearii oricarui obiect consta in coordonarea mainilor noastre, a simturilor si ideilor in directia fabricarii fantasmelor proiectate de imaginatia noastre.
